Archive for the ‘Locale’ Category

Pitesti: Climbing chimney for Extreme Team Party (280 m)

Tuesday, October 31st, 2017

0

Recorduri argeşene! Ce nu știai despre județul Arges

Friday, October 13th, 2017

Fiecare localitate a judeţului nostru are specificul ei, însă există câteva care deţin aspecte unice nu doar la nivel judeţean, ci şi naţional. Printre comunele care deţin adevărate recorduri se numără Băbana, cu unul dintre cele mai mari zăcăminte de sare, Nucşoara, care, pe lângă faptul că este comuna cu cea mai mare întindere din ţară, mai deţine şi o rezervă impresionantă de marmură neagră şi verde. Tot la capitolul recorduri intră şi comuna Vedea, localitatea cu cel mai mare număr de sate din România sau Valea Iaşului, unde există un sat cu un singur locuitor.

Băbana – cel mai mare zăcământ de sare din Muntenia

Comuna Băbana este una dintre localităţile învecinate cu oraşul reşedinţă de judeţ, Piteşti. Ce nu se ştie însă despre Băbana este faptul că aici există 30 de hectare de pădure de brad şi stejar, aşezate pe un zăcământ de sare. „În Băbana există cel mai mare zăcământ de sare din Muntenia. Zăcământul a fost descoperit înainte de 1989 şi există documente în acest sens. Imediat după Revoluţie, un american a dorit să facă aici un depozit de combustibil strategic. În urmă cu patru ani, au venit nişte spanioli care s-au interesat de aceste zăcăminte, dar au abandonat proiectul din cauza legislaţiei prea complicate de la noi”, ne-a spus primarul Bebe Ivan.

Vultureşti – singura comună cu aur din Argeş

Vultureştiul este singura comună din Argeş în care a funcţionat o exploataţie auriferă. Aici, în nisipurile aluvionare ale pârâului Măzgana, s-a găsit aur. Astfel, în 1980, în Poiana Târgului s-a înfiinţat o unitate de cercetare şi producţie cunoscută ca „Mina Mâzgana”, condusă de inginerul-chimist Gheorghe I. Ştefan. Unitatea a funcţionat până în 1993, perioadă în care s-au extras câteva zeci de kilograme de aur. „Extragerea aurului în această zonă a început pe timpul lui Mihai Viteazul şi a continuat până în jurul anului 1900. După ce am studiat mai multe documente istorice şi am făcut cercetări în zonă, în 1980 am putut redeschide mina auriferă, dar mai mult pe partea de cercetare. Am reuşit, totuşi, să extragem câteva zeci de kilograme de aur, cu ajutorul unui dispozitiv inventat de mine. Practic, acest dispozitiv era implantat în balast şi colecta aurul. Numai că, odată cu Revoluţia, exploataţia a fost închisă, după ce balastiera respectivă a devenit proprietatea unor cetăţeni, care au preferat să scoată un profit mai rapid din balast. Am scris chiar şi o carte, pe care am intitulat-o „Pe urmele metalului rege”, ne-a declarat cercetătorul Gheorghe Ştefan, omul care şi-a dedicat cea mai mare parte din viaţă descoperirii aurului din râurile şi munţii Argeşului.

Nucşoara – comuna cu marmură neagră şi verde

Comuna Nucşoara deţine mai multe recorduri şi nu doar la nivel judeţean, ci naţional. Este comuna cu cea mai mare suprafaţă din ţară. Se întinde pe 43.709 de hectare, fără suprafaţa muntoasă, în mărime de 32.111 ha. De asemenea, deşi nu s-a mediatizat prea mult acest lucru, în urmă cu câţiva ani, a fost descoperit la Nucşoara unul dintre cele mai mari zăcăminte de marmură neagră şi verde din România. „La poalele muntelui Moldoveanu, în zona numită „Valea Rea”, au fost descoperite zăcăminte de marmură neagră şi verde. Pentru ca „băieţii deştepţi” să nu pună mâna pe ele, zona respectivă a fost declarată arie protejată şi aşa s-a interzis exploatarea acestor rezerve de marmură”, ne-a precizat primarul comunei Nucşoara.

Vedea –€ comuna cu cele mai multe sate din România

Vedea este comuna cu cele mai multe sate din ţară, 19 la număr. În componenţa comunei se află următoarele sate: Vedea – reşedinţa comunei, Bădicea, Blejani, Bureţeşti, Chiriţeşti, Chiţani, Ciureşti, Dincani, Fata, Frătici, Izvoru de Jos, Izvoru de Sus, Lungani, Mogoşeşti, Prodani, Răţoi, Vaţa, Veţişoara, Vârşeşti.

Drăganu – cea mai lungă comună din ţară

Un record unic pe ţară îl deţine şi comuna Drăganu. Aşezată de-a lungul drumului naţional Piteşti – Râmnicu Vâlcea, DN 7, comuna Drăganu se întinde pe o lungime de 10 kilometri, fiind prima comună din România străbătută de un drum naţional pe o distanţă aşa de mare.

Valea Iaşului are un sat cu un singur locuitor

1 locuitor! Atât numără satul Bădila din comuna Valea Iaşului. „Satul unui singur om”, aşa cum îi spun vecinii de peste deal, este locuit, de 10 ani, doar de Gheorghe Toader. În cătunul de munte, unde altădată vieţuiau 70 de suflete în 25 de gospodării, astăzi doar de la casa lui Gheorghe mai iese fum pe coş. Restul locuinţelor au rămas în paragină, fiind vizitate, din când în când, de animalele sălbatice.

Sursa: universulargesean.ro

0

Cine a fost Ana, nevasta Meşterului Manole

Thursday, October 5th, 2017

Legenda Meşterului Manole, cu impresionanta sa baladă asociată zămislirii Mănăstirii Curtea de Argeş – ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, aparţinând secolului al XVI-lea – face trimitere la unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, acela că nimic nu se poate cladi şi nimic nu poate dăinui dacă nu are la bază un sacrificiu. În spatele acestei legende stau o serie de adevăruri istorice.

Cea mai populară dintre variantele legendei Mănăstirii Argeşului înmagazinează câteva realităţi istorice în cunoscutele sale versuri „Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manole – zece,/ Care-i şi întrece/ Merg cu toţi pe cale/ Să aleagă-n vale/ Loc de monastire/ Şi de pomenire“.

În primul rând, legendarul Manole este un personaj cu totul şi cu totul autentic, pe care istoria îl consemnează alături de Neagoe Basarab. “Neagoe Basarab, ctitorul Mănăstirii, studiase în Italia, dar şi la Constantinopol, unde sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţase administrarea construcţiei unei moschei, al cărei constructorul-şef era Manoli din Niaesia. Manoli, pe care îl regăsim şi în baladă, era, cel mai probabil, armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia Mănăstirii”, explică Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.

Sutele de variante în care Legenda Meşterului Manole este răspândită au în comun mitul jertfei pentru creaţie şi nevoia înfăptuirii unui sacrificiu pentru trăinicia lucrării, alfel zadarnică, fiindcă, aşa cum spune cunoscuta baladă, “Dar orice lucra, Noaptea se surpa! A două zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar/ Lucra în zadar!”.

Soluţia sacrificiului, aceea de a zidi între pereţii mănăstirii prima femeie care va veni să aducă bucate „la soţ/ ori la frate” i se arată lui Manole însuşi şi, în ciuda rugilor acestuia către Dumnezeu, pe care-l imploră s-o oprească din drum pe soţia sa, cea dintâi care soseşte este chiar Ana.

O variantă: Ana, sora de lapte a lui Neagoe Basarab

Dacă istoria îl plasează pe Manole sau Manoli alături de Neagoe Basarab, izvoarele nescrise o plasează, în sute de variante, pe Ana alături de celebrul meşter. “Legenda culeasă de Vasile Alecsandri nu este singura care vorbeşte despre Meşterul Manole şi sacrificiul său suprem pentru ridicarea Mănăstirii. Există multe alte variante ale baladei Mănăstirii Curtea de Argeş care, puse cap, creează o imagine mai detaliată a Anei lui Manole. Ştim că personajul acesta a existat. Ana a fost sora de lapte a lui Neagoe şi fiica din flori a lui Pârvu Craiovescu şi se pare că a fost soţia acestui Manoli”, spune istoricul Ştefan Dumitrache.

„Ana şi-a găsit sfârşitul în timpul unei revolte a meşterilor”

Potrivit legendei, Manole îşi sacrifică soţia, zidirea Anei fiind, prin emoţia şi durerea pe care le transmite, cel mai memorabil moment al baladei: ”Zidul se suia/ Şi o cuprindea/ Pân’ la gleznişoare,/ Pân’ la pulpişoare./ Iar ea, vai de ea,/ Nici că mai râdea,/ Ci mereu zicea:/ – Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Agiunga-ţi de saga,/ Că nu-i bună, dragă./ Manoli, Manoli,/ Meştere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/ Trupusoru-mi frânge!”.

Sacrificând-o pe Ana, Manoli face „Mănăstirea naltă/ Cum n-a mai fost altă” , aşa cum işi dorise Neagoe Basarab. Ambiţia acestuia din urmă de a ridica la Argeş o mănăstire fără asemănare părea a fi punctul de plecare al dramaticului deznodământ, iar explicăţiile legate de zădărnicia lucrării până la momentul zidirii Anei sunt mai mult decât plauzibile.

“Neagoe a vrut cei mai buni meşteri la construirea acestei mănăstiri. Aşa l-a adus aici pe Manoli, a cărui prezenţă a stârnit invidii de partea celorlaţi meşteri, intrigaţi de faptul că domnitorul a chemat un străin că să ridice mănăstirea. Faptul că ceea ce ziua se ridica, noaptea se năruia este pus tocmai pe seama acestor invidii şi neînţelegeri care au apărut. Dimensiunile, planurile lui Manole erau sabotate de unii dintre ceilalţi meşteri. Nu de toţi, fiindcă Manoli a avut şi aliaţi care i-au recunoscut geniul. Unul dintre aceşţia din urmă este Vitus Stots, meşterul pietrar care a realizat ornamentele mănăstirii Curtea de Argeş, care, la rândul lui, studiase, ca şi Manoli, în Imperiul Otoman, tot pe lângă un arhitect armean”, explică Ştefan Dumitrache, care arată că tocmai din cauza acestor neînţelegeri, ridicarea mănăstirii a durat cinci ani.

“Sigur, nouă, celor de azi, cei cinci ani ni se pot părea puţini, dar pentru acele vremuri însemna destul de mult dat fiind faptul că, pe atunci, o biserica se construia în câteva luni”, mai spune istoricul.

Pe fondul amintitelor neînţelegeri sunt contruite şi explicaţiile legate de moartea Anei. “Ana şi-a pierdut viaţa în urma unei revolte a meşterilor şi a fost zidită în zidurile bisericii, iar acest lucru are legătură cu o veche tradiţie românească, << zidirea umbrei>>. Potrivit unui vechi obicei, unei persoane care stătea la soare şi căreia i se profila bine umbra, i se măsura, pe furiş, cu ajutorul unui bâte, înalţimea acestui profil. Jalonul se rupea la dimensiunea umbrei şi, ulterior, se îngropa în zidurile clădirilor. Legat de această practică străveche, se credea că cei care constatau că li s-a <<furat>> umbra, înnebuneau, de aceea întregul obicei trebuia să se facă pe ascuns”, mai spune istoricul Ştefan Dumitrache.

Mitul fundamental potrivit căruia nimic nu se poate clădi şi nimic nu poate rezista dacă nu are la bază un sacrificiu se adevereşte în unele din variantele legendei nu doar prin moartea Anei, ci şi prin cea a pruncului din pântecul femeii, deşi în folclor există versiuni potrivit cărora fiul avea să-şi găsească sfârşitul mai târziu:

”Iar bietul Manoli,/ Meşterul Manoli,/ Când se încerca/ De-a se aruncă,/ Iată c-auzea/ Din zid că ieşea/ Un glas năduşit,/ Un glas mult iubit,/ Care greu gemea/ Şi mereu zicea:/ – Manoli, Manoli, Meştere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/ Ţâţişoară-mi plânge,/ Copilasu-mi frânge”.

Sacrificiul, redat în arhitectura mănăstirii

“De altfel, cele două turle de deasupra pronaosului răsucite din exterior spre interior, de jos în sus, simbolizează ascensiunea, prin sacrificiul Anei şi al copilului, de la pământ la cer”, argumentează directorul Muzeului Curtea de Argeş. Despre Ana şi dragostea pe care Manole i-a purtat-o vorbesc nu doar memorabilele versuri ale cunoscutei balade, ci şi versiuni mai puţin ştiute ale legendei Mănăstirii Argeşului. Potrivit uneia dintre acestea, de Manole a fost îndrăgostită cu patimă şi fiica unui negustor din Câmpulung, Zorza, iubită, la rândul sau, de un mare logofăt – Harvat. Legenda ne spune că fata îl iubea fără scăpare pe acest Manoli, care însă nu avea ochi decât pentru legendara sa Ana.

Revenind la paralela dintre ficţiune şi istorie, ştim că legendarul Manole, rămas pe acoperiş, moare şi el încercând să coboare, în zbor, cu aripi frânte de şindrilă. În locul unde meşterul piere, legenda indică Izvorul lui Manole. Şi încă o dată, balada are echivalent în realitate, pentru că înaintea actualei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş, susură un izvor care astăzi nu mai este şi despre care nu multă lume ştie. Este vorba despre “Izvorul lui Manole”, aflat în curtea Mânăstirii, care însă a secat. Fântâna pe care o vedem astăzi, construită peste drum de Mănăstire, cunoscută sub numele de Fântâna lui Manole, e făurită mult mai târziu, la iniţiativa Episcopului Argeşului, P.S. Iosif.

Ce ascund zidurile mănăstirii

Inscripţia în slavonă de pe zidurile impunătorului lăcaş de cult de la Curtea de Argeş, despre care mulţi cred că ar localiza punctul în care Ana lui Manole ar fi fost zidită, nu are nimic de-a face cu acest lucru. Explicaţia este simplă, fiindcă legenda vorbeşte despre edificiul dinaintea actualei structuri a mănăstirii Curtea de Argeş – care datează abia de la 1886 (anul finalizării construcţiei pe care o vedem astăzi). “Este vorba doar despre o inscripţie în limba slavonă care aminteşte de donaţiile pe care un mare negustor al acelor vremuri le-a făcut mănăstirii”, explică istoricul Ştefan Dumitrache.

De amintit că mănăstirea cu care Oraşul Basarabilor se mândreşte astăzi a fost construită pe locul fostei Catedrale Mitropolitane, ridicată în sec. al XV-lea şi sfinţită la 1439, în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Cutremurele din 1444 şi 1446 au afectat grav această catedrală iar Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat împreună cu fiul sau Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de Iancu de Hunedoara. Ctitoria domnitorului Neagoe Basarab, aparţine însă secolului al XVI-lea, dar lăcaşul a fost restaurat începând cu 1875 de către arhitectul francez Lecomte du Noüy, cunoscut pentru controversatele sale tehnici care presupuneau demolarea completă a edificiilor şi refacerea lor din temelii, context în care mănăstirea Curtea de Argeş a pierdut nu doar vechile ziduri, ci şi frescele originale.

Sursa: adevarul.ro

0

Costesti – locul din Romania unde duhurile dau cu pietre

Thursday, February 2nd, 2017

Mulți dintre noi nu cred în paranormal, fie că nu am pățit nimic ciudat, fie pentru că din punctul nostru de vedere totul are o explicație științifică. Însă, sunt alții care au avut parte de evenimente ieșite din comun, care le-au marcat viața.

O astfelt de întâmplare paranormală a avut loc și în România, în localitatea Costeşti din judeţul Argeş, fapt care a iscat multe controverse între cei care sunt pasionați de paranormal. Cazul în sine a fost observat și filmat de numeroși martori oculari, ceea ce-i da un plus de credibilitate.

Se pare că totul a început în noaptea zilei de 20 martie 1997, când asupra casei unei familii din localitate s-a abătut din senin o ploaie de pietre de diferite dimensiuni, în urma căreia atât proprietarii, cât şi vecinii lor s-au ales cu o spaimă de moarte, dar şi cu acoperişurile distruse şi ferestrele sparte.

Ploaia de pietre a continuat a doua zi, tot la lăsarea serii. Până în noaptea de 24 martie, întâmplarea stranie s-a repetat consecutiv în fiecare seară, poliţiştii locali rezumându-se la a observa ciudatul fenomen alături de tot satul.

Pe 29 august 1997, tirurile cu pietre au reînceput mai violent decât în primăvară. Culmea manifestărilor bizare din Costeşti s-a înregistrat pe 4 septembrie 1997, când obiectele de mobilier au început să se mişte prin casă dintr-o camera în alta, mutate parcă de nişte mâini invizibile.

Iubitorii de paranormal s-au grăbit să aducă tot soiul de explicaţii mai mult sau mai puţin fanteziste, conform cărora atacul s-ar fi datorat unor fiinţe din alte lumi sau unor furtuni magnetice.

Au existat şi voci conform cărora incidentele stranii ar fi fost, de fapt, mâna unei localnice, Achilina Marciuc, o femeie care pe parcursul întregii sale vieţi s-a certat cu familia a cărei casă a fost lovită de pietre.

Se spune chiar că, în timpul acceselor sale de furie, bătrâna arunca cu pietre în casa vecinilor săi.

Achilina Marciuc a murit singură pe 11 august 1987, iar împătimiţii de paranormal s-au grăbit să afirme că spiritul neadormit al bătrânei i-a urât atât de mult pe membrii familiei cu care se învecina, încât a dat cu pietre în casa lor atât în lumea aceasta, cât şi de pe lumea cealaltă.

Nici până astăzi nu se cunoaște ce a declanșat această bătaie cu pietre, însă oamenii locului, care au văzut întâmplarea, povestesc și acum cu spaimă despre acel eveniment.

De-a lungul timpului, în satul Costești au avul loc evenimente, care l-au făcut cunoscut în toată țara. De exemplu, o întâmplare tragică s-a petrecut în aprilie, 1930 – localnicii spunând despre această zi că este cea mai neagră din istoria localității.

În Vinerea Mare de dinainte de Paști, în micuța biserică din lemn din satul Costești, preotul și mulțimea de enoriași se pregăteau pentru slujba de Denie. Însă, în jurul orei 18.00 a izbucnit un incendiu care a mistuit 118 de oameni, mulți fiind copii. Adică aproape toți copiii satului au pierit în incendiul care a cuprins în câteva minute bisericuța din lemn.

Eforturile părinților, care încercau să forțeze ușa dinspre exterior se izbeau de presiunea disperată a celor din biserică și practic ușa nu putea fi urnită din loc. Nici n-a fost. Flăcările s-au întins cu o repeziciune de neînchipuit, iar fumul gros a dus la asfixierea celor 118 persoane, din care 116 credincioși, plus preotul și târcovnicul său.

Opinia specialișitilor era că victimele n-au ars cu adevărat de vii, ci au murit asfixiate, după care au fost carbonizate. În două ore, pe locul bisericii nu rămăsese decât restul unui imens rug fumegând.

0