Un baietel de 11 ani, inventatorul acadelei de inghetata 

La doar 11 ani, americanul Frank Epperson, a creat fara sa stie acadeaua de inghetata. Intr-o noapte geroasa a anului 1905, copilul a lasat pe veranda casei sale un pahar in care era o amestecatura de bicarbonat de sodiu si apa plus un bat. Aceasta a fost descoperirea. De abia dupa 18 ani insa a inceput sa produca inghetata pe care o vindea in cadrul propriului stand de limonada. Initial, a botezat produsul Eppsicles. Corporatia si brandul „Popsicle” a luat fiinta in 1924 cand Epperson isi patentase deja inventia astfel ca, un an mai tarziu, i-a fost usor sa gaseasca un cumparator. In 1928 Epperson ajunsese sa incaserze drepturi de autor in valoare de 60 de milioane de dolari iar in 1983, anul mortii sale, Unilever a platit 155 de milioane de dolari pentru a cumpara brandul Popsicle de la Empire of carolina Inc.

Povestea super glue 

Lipiciul minune isi leaga numele de chimistul american Harry Coover si de echipa sa de la Eastman Kodak. Acestia incercau sa realizeze catari (piesa metalica de forma prismatica, montata pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, impreuna cu inalțatorul, formeaza dispozitivul de ochire al armei) din plastic transparent pentru mitraliere folosind un material ce s-a dovedit a fi extrem de adeziv:cianoacrilatul.

Proiectul a fost abandonat rapid, pentru ca totul devenise foarte lipicios. Ideea efectului pe care il avea compusului chimic asupra altor obiecte a ramas insa, materializandu-se intr-un produs comercial: super-lipiciul. Ulterior, echipa lui Coover a realizat alte 320 de produse noi facand astfel vanzari de 2,5 miliarde de dolari. In 1980, inventia a fost vanduta catre compania National Starch dar Coover a continuat sa gaseasca noi utilizari lipiciului minune, transfarmandu-l chiar intr-un soi de medicament. Spre exemplu, ranitii Razboiului din Vietnam erau tratati cu aerosoli cu cianocrilati iar la ora actuala compusii se folosesc in spitalele din intreaga lume in interventiile chirurgicale pentru a stopa sangerarile.

De la malarie la primul colorant sintetic 

Chimistul britanic Henry Perkin avea doar 18 ani cand s-a apucat sa caute compusi pentru un medicament care sa trateze malaria. Nu a avut noroc sa ii salveze pe bolnavi dar a facut in schimb, o descoperire de care regina Victoria a Marii Britaniei a fost foarte incantata: primul colorant sintetic. A patentat imediat descoperirea si un an mai taziu, in 1857, a creat prima fabrica de coloranti artificiali, Greenford Green, pe care a amplasat-o in apropiere de Londra. Produsul si-a gasit adepti foarte repede, popularitatea sa culminand in 1862 cand regina Victoria a purtat la Expozitia Regala un sal de matase colorat in mov. Pana la finele anilor 60, oamenii isi pierduse din interesul pentru noua vopsea dar Perkin facuse deja avere. In urma vanzarii fabricii de langa Londra, chimistul a primit atatia bani cat sa traiasca toata viata retras in casa sa – laborator unde a continua sa faca tot felul de cercetari.

Cum s-a inventat teflonul 

In 1938, cercetatorul american Roz Plunkett lucra pentru Dupont si facea experimente cu gaze si freon refrigerant. Neatentia l-a facut sa lase in laboratorul sau, peste noapte, o mostra descoperita astfel ca, de dimineata, a gasit in schimb o ceara albicioasa. Mostra inghetase. Din fericire, cercetatorul nu a aruncat totul la gunoi. In schimb, a inceput testarile in speranta ca va gasi ceva interesant si util la descoperirea sa neasteptata. Pana in 1945, americanul isi transformase deja inventia in marca comerciala, sub numele de „teflon” iar managementul Dupont ii gasise deja o serie de intrebuintari convingandu-i pe americani sa cumpere. Teflonul si-a gasit loc in casele oamenilor, fie ca ustensila in bucatarie , fie ca izolatie pentru diverse cabluri aducand companiei Dupont miliarde de dolari. Plunkett, in schimb, a fost numit direct de operatiuni pentru produsele din freon si a ramas alaturi de companie, pana la pensionare.

Povestea plasticului 

Chimistul belgian Leo Baekeland cauta in 1907 solutia pentru realizarea unui material care sa protejeze lemnul si sa izoleze cablurile electrice, unul mai bun si mai ieftin decat ce exista la ora respectiva pe piata. Incercarile lui au fost zadarnice dar ghinionul s-a transformat intr-o descoperire ce urma sa ii aduca in conturi milioane de dolari. Cercetarile sale au dus la descoperirea polimerului Bakelite sau altfel spus plasticul. Ce facuse de fapt Baekeland? Tocmai cand credea ca este pe punctul de a gasi calea catre o mai buna protectie a lemnului, chimistul a incalzit vechiul material intr-o oala sub presiune rezultand plasticul. Trei ani mai tarziu, belgianul a pus bazele General Bakelite, o companie care producea plastic. Recenta descoperire a fost marketata ca fiind „materialul a mii de utilizatori” si a generat imediat dupa lansarea pe piata o serie de imitatii. De altfel, academicienii de la acea vreme sustineau ca primul care a descoperit plasticul a fost Adolf von Baeyer care „s-a jucat” cu formaldehida si fenol creand un material cu proprietati similare cu ale plasticului, dar pe care l-a aruncat la gunoi. In ciuda acestui lucru, Baekeland adevenit si mai bogat prin vanzarea companiei sale catre Union Carbide, in 1939. Situatia sa materiala era oricum foarte buna pentru ca de numele sau se leaga si „Velox” – o tehnica de prelucrare a hartiei pentru fotografiat, de pe urma careia incasase 1 milion de dolari.

Petrolistul care a inventat vaselina 

Robert Chesebrough lucra in 1859 in Pennsylvania in industria petrolului. Intentiona sa faca bani de pe urma aurului negru dar norocul i-a suras in alt mod. Muncitorii sai i-au aratat o substanta botezata de acestia “bagheta de ceara” si pe care o foloseau pentru a-si trata ranile si arsurile. Interesat de efectele tamaduitoare ale substantei, chimistul a luat o bagheta acasa si a inceput sa o studieze. Nu a durat mult pana cand a reusit sa extraga din ceara un fel de jeleu, adica vaselina. Antreprenor din fire, Chesebrough a inceput sa-si vinda noul produs, astfel ca, la finele anilor 80, ajunsese sa comercializeze un borcan de vaselina pe minut. Au urmat extinderi pe pietele din Marea Britanie, Spania si Franta afacerea ajungand la momentul preluarii de catre gigantul Unilever, in 1987, la peste 75 de milioane de dolari.

Ideea divina a post-it-ului 

Cine si-ar fi imaginat ca post-it-ul, utila hartiuta din birourile tuturor, ar fi o mare inventie a unui om de stiinta. Dar iata ca fost. Intr-o duminica a anului 1973, pe cand interpreta o melodie la biserica, americanului Arthur Fry i-a venit mareata idee. Totul a pornit de la faptul ca semnul de carte pe care il folosea se incapatana sa cada, astfel ca inventatorul pierdea mereu pagina la care se afla. ”Daca l-as putea lipi de hartie, ar fi cel mai bun semn de carte”, s-a gandit atunci omul de stiinta care participase de curand la un seminar tinut de Spencer Silver, un alt inventator aflat la pensie. Silver descoperise un tip de adesiv necunoscut pana atunci dar nu stia cum sa il vanda pe piata. Nu a durat mult pana ce Fry a pus cap la cap cele doua ganduri ale sale, rezultatul fiind post-it-ul. Din cauza reticentei managementului companiei, au mai trecut insa 7 ani pana ce ideea omului de stiinta s-a materializat intr-o lansare de produs. Acum, la nivel global, se vand 6 miliarde de post-it-uri pe zi.

De la o pasta de curatat, la plastilina 

Play Doh nu a fost dintotdeauna un brand de plastilina. In urma cu 22 de ani, era o pasta de curatat tapetul. Radicala transformare este ideea americanului Joe McVicker, un angajat al companiei Kutol, care producea substanta de consistenta unui aluat. Cumnata acestuia luase o mostra a produsului la gradinita unde lucra, iar copiii care vazusera pasta innebunisera de bucurie. McVicker a sesizat imediat oportunitatea de business, a adaugat coloranti si aroma de migdale la pasta de curatat si s-a apucat sa vanda produsul. Curand a infiintat si o companie, Rainbow Crafts, care functiona ca subsidiara a Kutol si care, in scurt timp de la lansare, a ajuns sa vanda mult mai bine fata de societatea mama. Spre exemplu, in vreme ce o cutie de pasta de curatat tapet se comercializa cu 34 de centi, plastilina Play Doh era 1,50 de dolari cutia. Astfel, in doar patru ani, Play Doh a propulsat afacerile Kutol de la 100.000 de dolari in 1954 la 3 milioane de dolari in 1958. In 1960, Mc Vicker si-a patentat inventia si s-a despartit de Kutol iar in 1964 a vandut afacerea lui General Mills pentru 3 milioane de dolari.

Cuptorul cu microunde, o inventie a razboiului 

Inginerul american Percy Spencer “ se juca” cu un echipament folosit la detectarea planurilor inamice in cel de-al doilea razboi mondial, atunci cind microundele transmise de radar au topit o bomboana din buzunarul sau. Observand “minunea”, Spencer a incercat microundele si la prepararea floricelelor de porumb sau a oualor. Si a mers. La sfarsitul anilor 40, inginerul si-a patentat inventia iar produsul a iesit pe piata bucurandu-se de un real suces, desi erau destul de scump.

Cum s-a inventat ariciul 

O simpla plimbare in mediul rural l-a transformat pe George de Mestral dintr-un simplu inginer, intr-un inventator. Pe masura ce calatorea, suedezul a constatat cat de greu este sa iti scoti din haine ciulinii. Curios din fire, Mestrel a pus un scaiete la microscop, afland astfel motivul pentru care planta se agata atat de usor: este o adunatura de mii de carlige minuscule. De aici si ideea de a realiza o noua metoda de inchidere pentru haine: ariciul. Zece ani mai tarziu a aparutn Velco, o marca inregistrata ce definește procedeul de prindere rapida a unei suprafețe de nylon cu o suprafața scamoșata, sau altfel spus ariciul. Sistemul a devenit popular in anii 70 cand astronautii NASA au inceput sa il foloseasca pentru costumele spatiale.  Ulterior, Mestrel vindea in jur de 60 de milioane de metri de Velco pe an. Vanzarea companiei sale i-a adus bani cat sa traiasca bine 30 de ani.