Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Scurt istoric al numelor de familie

Wednesday, March 22nd, 2017

Un nume de familie, de multe ori doar nume, este o parte a numelui compus/derivat al unei persoane care indică apartenența sa la o familie. Folosit alături de prenume, care este conferit pentru a distinge individual un membru al familiei de ceilalți, utilizarea numelui de familie este o practică foarte răspândită în toate culturile umane, dar fiecare are regulile sale de aplicare și folosire.

În România, similar cu aproape întreaga Europă, se obișnuiește ca soția și, respectiv copiii unei familii să moștenească numele de familie al tatălui. Există și excepții, depinzând de o anumită situație specifică. Spre exemplu, dacă părinții nu sunt căsătoriți și/sau tatăl copilului este necunoscut ori refuză recunoașterea copilului, numele de familie al mamei devine numele de familie al copilului.

Modern și democratic, actuala lege a căsătoriilor din România permite alegerea numelui de familie al unui cuplu prin selecționarea “tradițională” a numelui da familie al soțului, al soției sau al amândoura, sub forma unei a două nume separate sau chiar unite printr-o liniuță de unire.

Cele mai comune nume de familie din România sunt Pop, Popa, Popescu, Radu, Dumitru, Stan, Stoica, Gheorghe, Matei, Ciobanu, Ionescu, Rusu și Mihai.

Multe din numele de familie din onomastica românească sunt derivate, având sufixe tradiționale, așa cum ar fi -escu, -ăscu, -eanu, -an, -aru, -atu, sau -oiu, care sunt cele mai frecvent întâlnite. Aceste sufixe sunt specifice limbii române, constituind un semn de recunoaștere al apartenenței respectivelor nume la familia onomasticii limbii române.

De obicei, sufixul -escu este atașat unui prenume masculin (de cele mai multe ori), cu semnificația “fiul lui” [prenumele tatălui]. Spre exemplificare, nume de familie precum Anghelescu, Dănescu, Georgescu, Ionescu, Popescu, Săvescu, Stănescu și Udrescu respectă modalitatea de formare descrisă. Sufixul ușor schimbat, -ăscu, este mai rar întâlnit, corespunzând unei faze mai vechi a limbii române. În acest caz, procesul de fuziune a fost diferit, semnificația fiind diferită. Un alt nume propriu, de obicei ne-uman, a fost folosit prin compunere. Astfel, nume precum Borăscu, Dărăscu, Mărăscu, Orăscu și Zărăscu se încriu în această categorie.

Sufixul -eanu, sau varianta simplificată -anu, este, de obicei, atașat numelui unui loc, râu, deal, munte, zonă sau chiar al unui oraș sau al unei regiuni tradiționale românești. Astfel, nume de famile precum Argeșanu, Ardeleanu, Bănățanu, Constănțeanu, Deleanu, Dobrogeanu, Hațeganu, Moldoveanu, Munteanu, Prahoveanu, Oroveanu, Racoveanu, Sadoveanu, Timoceanu, Vrânceanu, Urleanu și Zogreanu sunt de această factură. Sufixul respectiv poate avea și sens echivalent lui -escu/-ăscu, ca în exemplul Oniceanu, derivat de la Onică (alături de Onicescu, prezent și el în onomastica românească).

Alte nume de familie românești sunt descriptive, derivând din ocupații sau au un caracter diminutival: Croitoru, Fieraru, Lemnaru, Moraru, Olaru, Țăranu, Tutunaru, Oieru, Văcaru sau Vânătoru; Băluț, Petruț, Țurcănașu.

Există o serie de nume de familie românești care desemnează numele unui animal sau al unei plante la care s-a atașat sau nu un sufix, adesea fiind vorba de porecle: Bourean(u), Căpreanu, Ciubotea, Jderoiu, Lupu, Ursu, Zimbrean.

Numele de familie românești sunt invariante indiferent că se referă la femei sau la bărbați.

Deși ordinea obișnuită de prezentare a numelui oricărei persoane este prenume, urmat de numele de familie, în catalogarea oficială se folosește, pentru motive evidente de ordonare alfabetică, ordinea nume de familie urmat de prenume. Similar, de multe ori, românii se prezintă în situații diferite menționând numele de familie ca prim nume sau doar numele de familie.

Cele mai populare nume de familie sunt: Popescu si Popa in Romania, Smith si Williams in Regatul Unit, Rossi, Russo in Italia si Schmidt si Weber in Germania.

Sursa: Wikipedia

0

Cand ar ajunge oamenii pe exoplanetele care pot sustine viata

Friday, March 3rd, 2017

Sistemul solar TRAPPIST-1, unde ar putea exista viata extraterestra, se afla la o distanta de 39 de ani-lumina. Descoperirea unui sistem solar cu 7 planete asemanatoare Terrei a trezit entuziasmul astronomilor. Pe 3 dintre aceste exoplanete recent descoperite de NASA ar putea exista apa lichida si deci forme de viata.

Din pacate insa, sistemul solar TRAPPIST-1 se afla foarte departe de noi, la 39 de ani-lumina distanta. Asta inseamna nu mai putin de 369 trilioane de kilometri. Daca am avea o nava care ar merge cu viteza luminii, am ajunge acolo in 39 de ani. Dar in prezent fizicienii spun ca nimic nu poate egala sau depasi viteza luminii.

Prin urmare, in cat timp am ajunge acolo, cu tehnologia de care dispunem in prezent? Space.com prezinta cateva exemple de calcul pana la steaua pitica TRAPPIST-1, in functie de navele spatiale pe care le avem acum.

Durata calatoriei cu navele spatiale actuale

Sonda spatiala New Horizons este cea mai rapida nava spatiala lansata pana acum. Are o viteza de 14 kilometri pe secunda si in prezent calatoteste spre limita exterioara a sistemului nostru solar. Cu aceasta viteza, ar putea ajunge la destinatie in aproximativ 817.000 de ani.

Sonda Juno, care s-a apropiat de Jupiter anul trecut, a atins o viteza si mai mare, de 265.000 km/h, datorita gravitatiei uriasei planete. Daca ar putea mentine constant aceasta viteza, Juno ar ajunge la TRAPPIST-1 in 159.000 de ani.

Voyager 1 este cea mai indepartata sonda spatiala lansata pana acum. In anul 2012 a iesit din sistemul nostru solar. Cu viteza actuala, ar ajunge la destinatie peste 685.000 de ani.

Trebuie sa retinem insa ca acestea sunt sonde spatiale fara echipaj uman. O nava spatiala cu oameni la bord, cum sunt cele folosite de NASA in prezent, poate atinge viteza de 28.160 km/h. Durata unei calatorii pana la noul sistem solar ar fi de peste 1,5 milioane de ani.

Singura metoda mai rapida, despre care savantii discuta in prezent, este proiectul Breakthrough Starshot, conceput de Stephen Hawking.

Savantul s-a gandit la o nava care sa fie propulsata cu laser si sa atinga astfel 20% din viteza luminii, adica 216 milioane km/h. Cu o nava care ar merge constant cu aceasta viteza incredibila durata calatoriei ar fi de numai 200 de ani. Din pacate insa, acest proiect nu a depasit deocamdata stadiul de concept.

Solutii Science Fiction

Prin urmare, singurele nave spatiale care ar ajunge suficient de repede la TRAPPIST-1 sunt cele din filmele SF.
Millennium Falcon poate depasi viteza luminii, astfel incat ar ajunge in doar cateva minute la noul sistem solar.

Nava Enterprise din “Star Trek” atinge viteza warp, iar calatoria ar dura aproximativ 14 zile, scrie publicatia Mashable.

Nava Nostromo din “Alien” atinge viteza luminii. Prin urmare, ar strabate distanta de 39 ani-lumina in 39-40 de ani.
Avalon, din filmul “Pasagerii” atinge doar jumatate din viteza luminii, astfel calatoria ar dura 80 de ani.

0

Baba Dochia – legenda fetei de împărat şi tradiţia celor nouă cojoace

Wednesday, March 1st, 2017

A fost odată ca niciodată, ca de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost o fată de împărat. Sau a fost o simplă ciobăniţă? Sau o babă cu sufletul rău? Indiferent de adevăr, Dochia reprezintă o poveste fundamentală a folclorului românesc. Din legendă în istorie, din mitologie în tradiţie, Dochia a lăsat obiceiuri de primăvară pe care românii le respectă şi astăzi.

Fata împăratului

Conform unei legende culese din popor chiar de Gheorghe Asachi, Dochia era fiica conducătorului dac, Decebal. Fata era nespus de frumoasă, lucru care se ştia în toate cele patru zări. În vremea în care romanii au ajuns pe teritoriul Daciei, liderul lor, împăratul Traian s-a îndrăgostit de Dochia. Ea refuză să devină soţia lui şi fuge pe muntele sacru al dacilor, Ceahlăul. Romanul se pare că a urmărit-o până acolo. Dându-şi seama că nu poate scăpa de el, Dochia s-a rugat zeului Zamolxe. Aşa că frumoasa fată, împreună cu oile sale, a fost transformată în stâncă.

În Bucovina, legenda Dochiei – fata de împărat – este puţin diferită. Fugind de un rege cotropitor ca voia să o ia de nevastă, ea a fugit pe munte. Tot urcând şi purtând nouă cojoace, fetei a început să îi fie cald. Şi rând pe rând a început să arunce câte unul. Când a ajuns în vârf, iarna era în toi. Aşa că Dochia, mânioasă, a început să îl ocărască pe Dumnezeu, iar pentru cuvintele sale, Acesta a pedepsit-o, transformând-o în stană de piatră.

Baba Dochia, soacra din poveste

Se spune că baba Dochia avea un băiat renumit pentru frumuseţea sa – Dragobete îi spunea lumea. Toate fetele erau îndrăgostite de el, dar băiatul îşi dăruise iubirea doar uneia. Baba Dochia era extrem de rea – copiii fugeau din calea ei când o vedeau, iar oamenii se ascundeau în curţi. Bătrâna nu a acceptat-o pe fată şi, din răutate, i-a poruncit fetei să meargă la râu cu un ghem de lână neagră şi să o spele până ajunge albă, şi abia atunci se poate întoarce le feciorul ei. În mijlocul iernei, când era un ger de crăpau pietrele, fata spăla în continuu lâna primită. Obosită şi un mâinile degerate, fata îşi pierdea speranţa. Lângă ea, la râu, se pare că a venit o bătrână, Sfânta Vineri se crede, care i-a oferit o floare roşie cu care să spele lâna. Ghemul, din negru tuciuriu cum era, a devenit pe dată alb ca laptele. Mânioasă că fata a reuşit şi crezând că floarea este un semn de primăvară, baba Dochia a plecat pe munte cu turma sa de mioare. Şi tot înaintând, mai arunca câte un cojoc. Ajunsese baba să poarte numai o ie. Şi exact atunci, se pare, a pornit un viscol care a făcut-o stană de piatră pe Dochia cea haină şi oile sale.

Mitul şi tradiţia

Se pare că din legenda Dochiei a pornit şi aşa-zisul mit al babelor. Întâlnite adesea în folclorul românesc, babele sunt acele femei înţelepte, care au o legătură strânsă cu divinitatea. De multe ori, ele erau ursitoare, moaşe şi cele care aveau câte un leac pentru orice boală. Zilele Babelor sunt primele nouă zile ale lunii martie, zilele cele mai schimbătoare, capricioase, asemenea unor femei. Tradiţia a rămas ca pe 1 martie, fetele şi femeile „îşi pun o babă”, aşa vor afla cum vor fi tot anul: frumoase sau urâte, vesele sau supărate, în funcţie de vremea din ziua aleasă.

Sursa: historia.ro

0

Ce părere aveau odinioară străinii despre femeile din România

Tuesday, February 14th, 2017

Româncele au impresionat călătorii străini prin frumusetea lor, dar şi prin calităţile sexuale. Totodată, cele din înalta societate erau privite ca mult prea supuse bărbatului şi prea puţin educate faţă de cele din Occident.

Româncele sunt dosebit de frumoase. Este unul dintre cele mai întâlnite clişee când se vorbeşte despre calităţile femeilor din România. Totodată este şi unul dintre motivele de mândrie naţională. Pentru călătorii străini care au străbătut Principatele Române, frumuseţea româncelor este departe de a fi doar un mit. Nu există o singură referinţă negativă de-a lungul istoriei la aspectul fizic al femeilor din Moldova, Ţara Românească sau Transilvania. Bogate sau sărace, ţărănci sau boieroice, româncele s-au bucurat de aprecierea bărbaţilor şi femeilor din Occident, care au ajuns pe aceste meleaguri.

Dincolo de aspectul fizic, româncele, din punctul de vedere al străinilor, erau prea preocupate de vestimenţie dar şi prea puţin educate pentru standardele Occidentale. O parte din aceste mărturii sunt prezentate în lucrarea ”Despre femei şi istoria lor în România” a lui Alin Ciupală şi în special în secţiunea ”Imaginea femeii române în scrierile călătorilor străini din prima jumătate a secolului al XIX lea”, cu contribuţia Constanţei Pirotici.

”Au un simţământ înnăscut de eleganţă”

De-a lungul timpului, sute de călători străini, ambasadori,intelectuali sau scritori au trecut sau au stat în Principatele Române şi Transilvania. Printre consemnările lor de călătorie s-au regăsit şi însemnări privind femeile românce. Toţi au apreciat în special frumuseţea şi eleganţa acestora. I. L. Carra, un autor francez din secolul al XVIII lea vizitează Moldova şi Ţara Românească. Este plăcut impresionat de românce. ”Femeile moldovene şi române sunt în general destul de frumoase. Ele au pelea albă însă pieliţa cam palidă. Printre ele se găsesc prea puţine blonde, dar o mare mulţime de brunete deschise, cu ochiul negru şi strălucios”, scria acesta. Tot în secolul al XVIII lea, o englezoaică, lady Elisabeth Craven, care a trecut prin Ţara Românească a lăsat deasemenea însemnări despre românce. În special despre soţia principelui Mavrogheni, doamna Măriuca. Ea o consideră deosebit de frumoasă chiar şi în condiţiile în care era deja la a patra naştere. ” Principesa are treizeci de ani; este o femeie foarte frumoasă care seamănă destul de bine cu ducesa de Gordon, trăsăturile şi înfăţişarea ei au totuşi mai multă blândeţe. Pielea mi-a părut mai albă şi părul ei mai blond. Cam grăsulie, este în a şasea lună din a opta ei sarcină. Mă luă de mână şi mă aşeză lângă ea.”, preciza lady Craven. Apoi francezul Edouard Grenier care ajunge la începutul secolului al XIX lea în Ţara Românească spune că în Principatele Române se aflau femei mai frumoase decât oriunde în Europa. Chiar mai frumoase decât în Parisul natal. Cel mai bine le observă la un bal organizat la curtea domnitorului. ”Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi bunice, căci erau şi bunicele la bal. Acestora le rămânea ceva, un nu ştiu ce măreţ, în veştejirea trăsăturilor care te silea să te gândeşti: ,,Cât de frumoasă a trebuit să fie aceasta!”. Cel mult trei-patru chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris.”, scria acesta. Moldovencele totodată impresionau prin frumuseţe, fiind descrise ca femei superbe şi sănătose în special bălaie, cu ochi albaştrii şi pielea albă. Româncele din Transilvania impresionau la rândul lor călătorii străini. O scriitoare şi călătoare franţuzoaică, Dora d’Istria, era uimită de eleganţa naturală şi de frumuseţea ţărăncilor de origine română din Ardeal. „Superioare bărbaţilor prin hărnicia şi veselia lor, ele sunt regine în căminul domestic, în acest Orient unde chiar creştinii sunt dispuşi a considera soţia lor ca pe o servitoare. Nimic din poziţiunea lor nu este de fire a le umili (…)Româncele, ca toate femeile latine, au un simţământ înnăscut de eleganţă şi se îmbracă, în genere, cu o cochetărie ingenioasă. În Transilvania fetele îşi împletesc părul într-o coadă groasă care se termină cu o panglică sau cu o monedă. Îşi pun în păr flori, monede sau pene de păun şi câteodată pe frunte o diademă pe care strălucesc mărgele şi hurmuzuri. Marama cu care se împodobesc femeile măritate e în formă de turban, prin localităţile de miazăzi a provinciei şi aiurea are forma unui văl. Nimic nu prinde aşa de bine ca frumoasele lor cămăşi ţesute şi catrinţa, împodobită cu vărgi viu colorate. Româncele din multe sate poartă opinci în loc de ciubote roşii sau galbene. La Vets, lângă un teritoriu ce posedă saşii în nordul Transilvaniei, am fost viu impresionată de contrastul ce prezintă costumul româncelor şi al săsoaicelor a căror vestă este neagră, fustă neagră, ciubotele negre, ca şi cum ele ar voi să facă să răsară şi mai mult veşmintele latinelor prin această îngrămădire de neguri asupra persoanei lor. Muntencele de la Zlatna par să sfideze prin bogăţia îmbrăcăminţii lor pe săsoaicele avare şi melancolice”, scria franţuzoaica în ” Les femmes en Orient”.

Frumoase ca nişte nimfe

Tot în Transilvania, un călător austriac, scriitorul Johann Friedel, este deosebit de impresionat de frumuseţea şi ospitalitatea româncelor din Ardeal. El spune că băieţii de bani gata din Viena ar fi dat oricât numai să le vadă pe aceste ”nimfe”. ” Aş fi dorit să se fi găsit alături de mine unul dintre băieţii de bani gata care, desigur, şi-ar fi golit buzunarele cu plăcere văzând cum fete în floarea vieţii, îmbrăcate în costume uşoare de nimfe, îi sar înainte din colibele lor, sărutându-i mâinile, întrecându-se în a-i servi fructe, lapte, brânză şi mălai. Dansul ar fi crezut că e mutat în Câmpiile Elisee, comparând această situaţie cu cea obişnuită la cucoana sa, care, vopsită cu alb, căptuşită cu perniţe, şade ţeapăn, lăsându-l să se topească de dorul ei până îi îngăduie să-i sărute prea graţioasele ei mâini”, scria Friedel.

”Rău crescute şi puţin învăţate”

Dacă frumuseţea româncelor era impresionantă şi incontestabilă pentru călătorii străini, educaţia lor dezamăgea cel puţin pe unii dintre aceştia în special în perioada domniilor fanariote şi la începutul secolului al XIX lea. De exemplu Andrault, conte de Langeron, ofiţer superior francez angajat în armata rusă în secolul al XVIII lea. Acesta cu ocazia războaielor ruso-turce are ocazia să cunoască populaţia românească în special din Moldova. Despre femei Langeron spune că erau „frumoase, iubitoare, plăcute” dar se arată dezamăgit de educaţia lor. ”Sunt rău crescute şi puţin învăţate. Cum un mic număr dintre ele vorbesc franţuzeşte sau italieneşte, nu am putut să judec însumi duhul şi farmecul conversaţiunei lor”, preciza Langeron. Un alt francez Laurencon, perceptor în Ţara Românească, obişnuit probabil cu manierele pariziene se arată şi el cumva dezamăgit de comportamentul femeilor românce. ” Este supărător cum acest amabil sex înzestrat cu un sânge atât de nobil şi cu o înfăţişare atât de drăgălaşă, nu primeşte nici una din binefacerile educaţiei”, scria el. Totodată francezul dă vina pe bărbaţii care le îngrădesc dreptul la educaţie. Cu puţină educaţie, având în vedere inteligenţa nativă a româncelor şi frumseţea lor, Laurencon crede că acestea ar fi cele mai distinse cucoane din Europa. Acelaşi Laurencon remarcă faptul că româncele înjură la fel de obscen ca bărbaţii. „Sudălmile lor sunt de o energică obscenitate şi sunt întrebuinţate tot în aşa hal şi de femei chiar din aşa numita bună societate”, scria acesta. La rândul său Kuch, un consul german în Moldova, spune că româncele sunt frumoase şi fermecătoare dar se comportă prea urât cu servitorii şi în special cu ţiganii robi. Este oripilat de mizeria care le încojoară uneori, făcându-şi toaleta alături de servitoare mizerabile.

Ţărăncile mai apreciate decât boieroicele

În secolul al XIX lea, lucrurile se schimbă pentru femeile românce. Dacă în secolul XVIII lea, femeile românce erau frumoase dar grosolane şi needucate, sclave ale bărbaţilor, după 1830 mărturiile indică o cizelare a femeii românce. Odată cu deschiderea către Occident şi îndepărtarea de Orientul otoman, femeile devin educate şi extrem de elegante. De exemplu un estest al vremurilor sale şi un aristocrat elegant şi de mare ţinută, rusul Anatole de Demidov vorbeşte elogios despre femeile românce din Bucureşti. „Nu mai cunosc nici un oraş în Europa, unde să se poată aduna o societate mai plăcută, unde cea mai aleasă bună-cuviinţă să se arate alături de cea mai mare veselie”, scria acesta după un bal dat de marele aga Filipescu. Totodată călătorii străini sunt mai impresionaţi de ţărăncile românce. Pentru ei sunt frumoase, cinstite şi cu multă bună-cuvinţă. ,,Soţii virtuoase, mame bune, la care se întâlnesc acele principii de cuminţenie şi acele sentimente afectuoase, care fac gloria femeilor din occident”, scria Felix Colson. Totodată Francois Recordon un elveţian deosebit de educat care a ajuns în Ţările Române la începutul secolului al XIX lea se întrece în laude la adresa ţărăncilor românce. Spune că acestea aveau trăsături gingaşe, erau deosebit de frumoase şi mai ales erau deosebit de harnice. Ceea ce îl impresionează cel mai mult este duioşia faţă de copii şi creşterea sănătoasă oferită ca şi iubirea deosebită pentru soţi, lucruri pe cale de dispariţie preciza elveţianul în Occident sau în societatea înaltă.

Uşuratice şi cheltuitoare

Frumoasele românce din societatea înaltă era însă pentru unii călători străini cam uşuratice, libertine şi destul de cheltuitoare. Tot elveţianul Recordon remarcă aceste caracteristici mai ales la cucoanele românce şi spune că la acestea erau uşor de întâlnit „principiile libere” şi „uşurinţa”. La rândul său autorul francez Cara remarcă „ Sexul frumos al acestor părţi are prea multă plăcere la amor”. Mai mult decât atât a rămas legendară o poveste din secolul al XIX lea, care arată cum o delegaţie de ofiţeri ruşi a fost întâmpinată de o cucoană ieşeancă direct în neglije, stârnind stupoare. O altă caracteristică a româncelor de acum 200 de ani, pe lângă „uşurătate„ era firea cheltuitoare, mai ales în societatea înaltă. Femeile erau în stare să ruineze casa, numai pentru a demonstra în societate că sunt cele mai bine îmbrăcate, spune Wilhelm von Kotzebue, un scriitor german care a avut ocazia să locuiască o perioadă în Principatele Române.

În genere, spune el, moda este dumnezeirea căreia o cucoană jertfeşte totul. Fără îndoială toaleta e pretutindeni un lucru de mare importanţă, dar nicăieri ca la Iaşi. În celelalte oraşe mari europene rar se va ruina o familie din pricina rochiilor, a pălăriilor şi a ghetelor pe care le aduce cucoana de la Paris”, scria acesta. Cu toate neajunsurile, frumuseţea şi eleganţa femeilor românce l-a făcut pe germanul M. A. Ritter von Zerbioni di Spasetti să exclame în secolul al XIX lea că Moldova şi Ţara Românească sunt un adevărat ”eldorado al femeilor”.

Sursa: adevarul.ro

0